(a)normalitate

Normal sau anormal? Cine hotaraste asta? De cate ori auzim despre tot ceea ce ne inconjoara ca este normal sau anormal? Pana la urma ce anume da lucrurilor dreptul de a fi "normal"? Multe dintre lucrurile, faptele, persoanele considerate normale sunt doar obisnuite, mai des intalinite in viata de zi cu zi fata de altele. Noi nu mancam gandaci prajiti fiindca nu e normal,dar ni se pare normal sa mancam carne de vita... adica mancam lucruri normale pentru chinezi si anormale pentru indieni. Noua, vremea de iarna ni se pare ceva normal, dar daca i-am intreba pe cei care locuiesc pe niste insule in mijlocul oceanului? De ce, de exemplu, intrerupatoarele cu clapeta sunt normale, iar cele cu senzor sunt anormale? Ceea ce noua ni se pare normal este, cu siguranta, anormal pentru altii. Normalitatea lor nu are nimic de-a face cu a noastra.
Ce inseamna normal? Nimic. Este o notiune care ne serveste drept paravan,un paravan in spatele caruia ne ascundem atunci cand ceva ne inspaimanta sau ne displace sau...ne provoaca oricare alt sentiment care ne face sa ne dorim sa stam departe.
Lucrurile sunt normale pentru ca asa vrem noi, pentru ca ne-am obisnuit cu ele si pentru ca asta ne de senzatia de siguranta si credinta ca am cunoaste acel "ceva".
In realitate, nu cunoastem mai nimic, iar "normalitatea" nici nu ne lasa sa cunoastem.

ma enerveaza

ma enerveaza perioada asta din an.
ma enerveaza pentru ca romanii devin brusc americani si sarbatoresc cu indarjire valentine's day. nu era magazin de unde se putea cumpara ceva care putea fi considerat drept cadou in care sa nu fie cativa isterizati din'astia in cautare de "the perfect gift".
ca exista cativa amorezati de "cultura" americanilor si de sarbatorile lor pot sa mai inteleg, dar ca si mass-media fac din valentine asta o sarbatoare nationala nu pot sa inteleg. peste tot promotii la inimioare, cupidoni si dulcegarii de toate genurile. nu auzeai altceva decat concursuri de pupat, iubit si casatorit(?!?!) Give me a break!! (ca sa fiu in ton)
ma enerveaza ca ieri a fost dragobetele, varianta romaneasca a valentine-ului. s-a obosit cineva sa acorde vreo importanta?? cui ii pasa de asta? ca doar sfantul valentin a trecut. si oricum, nu e cool sa sarbatoresti dragobetele, in schimb, e cool sa te afisezi de sf valentin cu "plusuletul" cumparat de "boyfriend"(bineinteles pe fuga si cu parere de rau ca banii aia puteau fi dati pe o partida de biliard cu prietenii)
in stilul asta o sa ajungem sa sarbatorim si 4 iulie si ziua recunostintei si sa ne simtim mandri ca suntem americani, pardon romani...

zambeste...

Nu plange pentru ca s-a terminat, zambeste pentru ca s-a petrecut...asta spune Gabriel García Márquez.
Ar fi bine ca atunci cand sufletul nostru plange si tanjeste dupa acel "ceva" care nu mai este sa putem spune "a fost frumos cat a fost,acum viata merge inainte".
Si putem spune asta. Ne stergem lacrimile, tragem aer in piept si mergem inainte.
Dar chiar daca exista ambitie, incredere si speranta cu privire la ceea ce va urma, ramane si durerea. Durerea pe care orice sfarsit o aduce cu el. Durerea de care, poate, nu vom scapa niciodata, chiar daca va slabi in intensitate o data cu trecerea timpului.
Eu cred ca Gabriel García Márquez are dreptate. Pentru ca, oricat de mult ne-ar durea un sfarsit, trebuie sa privim inainte si sa ne continuam viata. Nu spun ca trebuie sa uitam. NU. Trebuie doar sa lasam la o parte durerea si sa o luam de la capat. Sa ne traim viata in contiuare amintindu-ne de clipele frumoase si sa incercam sa facem din clipele ce vor veni unele cel putin la fel de frumoase.Zambeste...

happy ending (?)

dormi...

-imi este atat de somn...
-atunci dormi.
-nu, nu vreau sa dorm!
-de ce?
-daca dorm, pot pierde...
-ce poti pierde?
-totul...
-totul?
-da. totul...
-si nu vrei asta?
-nu.
-vrei sa ai totul?
-da.
-chiar totul?
-da, chiar totul sau...asa cred, cred ca vreau totul...
-crezi?
-da, cred.
-de ce crezi?
-pentru ca nu stiu daca se poate sa ai totul.
-ce vrei sa spui?
-vreau sa spun ca am invatat ca pentru a avea ceva, trebuie sa renunti la altceva, in felul asta, teoretic, nu poti avea totul..
- asa e. trebuie sa faci mereu compromisuri.
-da, compromisuri.
-deci, vrei sa faci compromisuri? poti? merita "totul"?
-nu stiu daca merita...
-si atunci?
-mi-e somn, mi-e atat de somn...
-atunci dormi.
-si daca pierd totul?
-nu poti pierde totul. atunci cand te vei trezi, vei vedea lucrurile altfel. oamenii, lucrurile se vor schimba, chiar si tu te vei schimba.
-dar se pot schimba in rau.
-asa e. schimbarea poate fi in rau.
-atunci ce fac?
-tu alegi. vrei sa stii cum va fi daca lucrurile se vor schimba sau sa traiesti cu intrebarea cum ar fi fost daca?
-nu stiu...
-nu as vrea sa pierd nimic.
-nu vrei sa risti?
-ba da, vreau, vreau sa...
-sa ce?
-vreau sa dorm. imi este atat de somn...
-atunci dormi dargostea mea, dormi...

de-a baba oarba

Cand eram copii, cu totii ne-am jucat de-a baba oarba.

Adevarul este ca nu am incetat niciodata sa jucam. Noi traim "pe intuneric". Adica inaintam prin viata ca baba orba, fara sa vedem, fara sa stim ce este in jurul nostru. Trecem prin viata legati la ochi si cu mainile intinse in fata. Nu putem sti sau vedea dinainte ceea ce ne asteapta. Nu ne putem baza decat pe "mainile" noastre intinse. Pe mainile cu care "atingem", "simtim" si "cunoastem" tot ceea ce inseamna viata. Ele sunt contactul nostru cu lumea si cu ajutorul lor noi hotaram daca mergem inainte sau schimbam directia. Noi nu ne traim viata vazand, stiind si dand lectii. Noi ne traim viata simtind, afland si invatand.
Se poate intampla uneori, sa "atingem" lucrurile din jur si sa le credem intr-un fel, dar ele sa fie cu totul altfel. Ca si pe lucruri, si pe oameni ii cunoastem "prin atingere".Le "simtim" chipurile si sufletele pentru a ne forma o parere. Din pacate, deseori oamenii poarta masti, iar parerrile noastre despre ei pot fi false. Ne putem insela amarnic, dar nu e nimic. Suntem oameni si gresim. Intunericul vietii ne abslova de vina.

Mergem din nou cu gandul la jocul din copilarie, cand se putea intampla sa ne lovim puternic de lucrurile din jur, sau sa incurcam intre ei ceilalti participanti la joc. Atunci durerea sau indignarea ne facea sa ne dezlegam ochii si sa reprosam celorlalti esecul sau sa ne vaitam de durere. Indiferent de motiv, jocul era sfarsit...

In jocul vietii, nu putem face asta, nu avem voie sa renuntam. Orice ar fi, in viata, nu-ti dezlega ochii! Nu aprinde lumina! Atunci "jocul" va fi terminat...si nu se poate lua de la capat.

...

soarta e cruda, dar ne-o meritam din plin...